marți, 24 mai 2011

Oglinizile Ochilor


Puterea omului este dată de credinţa sa. Credinţa este marea putere creatoare şi nu are nimic de-a face cu religia. Ea este rezultatul unui legământ. Atunci când faci cu tine însuţi un legământ de a crede într-o anumită idee, fără a mai avea nici o îndoială, îţi investeşti credinţa în acea idee. Dacă nu ai nici cea mai mică îndoială în legătură cu ceea ce crezi, acea idee devine pentru tine adevărul, chiar dacă este o minciună.
Orice om îşi creează propria sa poveste, un punct de vedere personal şi unic. De ce să le impunem atunci povestea noastră altor oameni, de vreme ce aceasta nu este adevărată? Dacă înţelegi acest lucru, nu vei mai simţi nevoia să aperi valorile în care crezi. Nu contează deloc dacă ai dreptate sau dacă demonstrezi că alţii greşesc. Cert este că orice ar crede oamenii, acesta reprezintă punctul lor de vedere. Nu are nimic de-a face cu tine”.
Am căutat tot timpul să fiu apreciat, acceptat, iubit – fără să-mi dau seama că totul nu este decât o poveste. Am căutat perfecţiunea. Ceea ce mi se pare extrem de interesant este felul în care oamenii se folosesc de această scuză supremă – faptul că „nu sunt perfecţi”, pentru a-şi justifica acţiunile.
De fiecare dată când fac o greşeală şi simt nevoia să-şi apere imaginea, ei spun: „Ei bine, nu sunt decât un om. Nu sunt perfect. Numai Dumnezeu este perfect”. Aceasta a devenit inclusiv scuza mea, pentru toate greşelile pe care le-am comis de-a lungul vieţii: „Ei bine, nimeni nu este perfect”. Mare justificare…
Câte superstiţii nu mi-au intrat în cap despre mine însumi, dar şi despre celelalte lucruri! Minciunile moştenite de mii de ani continuă să ne afecteze şi astăzi maniera în care ne creăm propria poveste. Încă de copil mi s-a spus: „Numai Dumnezeu este perfect. Întreaga creaţie a lui Dumnezeu este perfectă, cu excepţia oamenilor”. Pe de altă parte, mi s-a spus că Dumnezeu a creat omul ca o încoronare a creaţiei sale. Dar cum poate fi el o asemenea încoronare dacă tot ce a creat Dumnezeu este perfect, cu excepţia omului? Totul mi se părea absurd. După ce am mai crescut, am început să meditez la această contradicţie. Era imposibil. Dacă Dumnezeu este perfect şi dă naştere unei creaţii perfecte, rezultă fie că şi noi, oamenii, suntem perfecţi, fie că nimic din creaţie nu este perfect.
Noi ne naştem în adevăr, dar pe măsură ce creştem ajungem să credem în minciuni. Aceasta este marea dramă a umanităţii, a povestitorilor. Una din cele mai mari minciuni din istoria umanităţii este aceea a imperfecţiunii personale. Această minciună a avut un efect devastator asupra vieţii mele. Deşi îi învăţ pe alţii să nu facă presupuneri, mă simt nevoit să emit presupunerea că şi alţii trăiesc la fel. Evident, povestea fiecăruia prezintă anumite diferenţe, dar tiparul este mai mult sau mai puţin acelaşi pentru toată lumea. Este aproape imposibil să scapi neafectat de acest scenariu.
Am căutati în buzunar o oglinjoară pe care o port tot timpul la mine. Am putut vedea în ea copia exactă a creaţiei, un fel de realitate virtuală alcătuită din lumină. În acel moment am înţeles că ochii mei nu sunt altceva decât două asemenea oglinzi. Lumina proiectează o realitate virtuală în interiorul creierului meu, la fel ca în cazul oglinzii. Era evident că tot ceea ce percepeam era o realitate virtuală alcătuită din imagini luminoase. Singura diferenţă dintre ochii mei şi oglinda pe care o ţineam în mână era legată de faptul că ochii mei erau conectaţi la un creier. Acest creier îmi permite să analizez, să interpretez şi să descriu realitatea virtuală pe care o percep în fiecare moment.
Viaţa creează tot ceea ce este real, iar oamenii îşi creează o realitate virtuală – o poveste despre ceea ce este real. Noi percepem imagini ale luminii, după care calificăm, interpretăm şi analizăm ceea ce percepem. Acest proces continuu de reflectare în oglinda minţii noastre este ceea ce toltecii numesc vis.
În povestea mea, tu vei fi întotdeauna un erou secundar, creat de mine însumi şi cu care interacţionez. Tu proiectezi asupra mea ceea ce doreşti să cred despre tine, iar eu modific această percepţie în funcţie de ceea ce cred eu despre tine. Abia acum sunt convins că eşti cel care cred eu că eşti. Îţi pot spune chiar că „te cunosc”, deşi în realitate nu te cunosc deloc. Tot ce cunosc este povestea pe care mi-am creat-o în legătură cu tine. Mi-a trebuit ceva timp să înţeleg că unicul lucru pe care îl cunosc este povestea mea personală, legată de mine însumi.
Dacă altcineva încearcă să vă rescrie povestea, înseamnă că nu vă respectă. Nu vă respectă, pentru că sunt de părere că nu sunteţi un bun artist, că nu vă puteţi scrie propria poveste, chiar dacă v-aţi născut cu acest destin unic. Respectul se naşte direct din iubire. El reprezintă una din cele mai înalte expresii ale iubirii.
Din păcate, nici măcar nu auzim o singură voce, ci o întreagă mitote, o mie de voci care vorbesc simultan. Şi ce ne spun aceste voci? „Uită-te la tine. Cine te crezi? Nu vei reuşi niciodată. Nu eşti suficient de deştept. De ce mi-aş mai pierde timpul? Nimeni nu mă înţelege. Ce face el/ea? Dacă nu mă mai iubeşte? Sunt atât de singur. Nimeni nu vrea să trăiască lângă mine. Nimeni nu mă place cu adevărat. Mă întreb dacă acei oameni vorbesc despre mine? Oare ce cred despre mine? Câtă nedreptate există în această lume… cum aş putea fi fericit când milioane de oameni mor de foame?”
Nu credeţi pe nimeni, dar nu vă închideţi mintea sau inima. Ascultaţi povestea celor din jur. Ştiţi foarte bine că este doar o poveste, care nu este reală decât pentru ei. Dacă îi ascultaţi, le puteţi înţelege povestea: de unde vin, cum au ajuns aici, iar comunicarea cu ei poate deveni minunată. Toţi oamenii simt nevoia să-şi relateze povestea, să proiecteze în exterior ceea ce cred, dar asta nu înseamnă neapărat că trebuie să fiţi de acord cu ceea ce spun. Nu-i credeţi, dar învăţaţi să-i ascultaţi. Chiar dacă este doar o poveste, uneori cuvintele care vin de la alţi povestitori se nasc din integritatea lor. Când se petrece acest lucru, integritatea dumneavoastră îşi va da imediat seama, şi veţi fi de acord cu ceea ce spun ei. Vocea lor se va adresa direct spiritului dumneavoastră şi veţi simţi (intuitiv) că ceea ce spun este adevărul.
Acum ştiţi că atunci când vorbesc despre dumneavoastră, oamenii vorbesc de fapt despre un erou secundar din povestea lor personală, de o imagine pe care şi-au creat-o în legătură cu dumneavoastră, care nu are nimic de-a face cu dumneavoastră, cel din realitate. Dacă îi credeţi, dacă sunteţi de acord cu ceea ce spun, povestea lor devine parte integrantă din povestea dumneavoastră. Dacă o interpretaţi la modul personal, ea vă poate modifica povestea. Dacă nu o interpretaţi la modul personal, opinia altuia nu vă poate influenţa în vreun fel, aşa că veţi avea mai multă răbdare cu ei. În acest fel, veţi putea evita foarte multe conflicte.
Aceasta este marea frumuseţe a adevărului. El nu are nevoie de spectatori care să-l aplaude. Rămâne adevărat chiar dacă nimeni nu crede în el.
Minciunile nu fac decât să ne înlănţuie. Singur adevărul ne poate elibera – de teamă, de drame şi de conflictul din viaţa noastră. Acesta mi se pare a fi adevărul absolut, şi nu l-aş putea exprima într-o frază mai simplă ca aceasta.



Don MIguel Ruiz - Vocea Interioara

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu