marți, 24 mai 2011

Oglinizile Ochilor


Puterea omului este dată de credinţa sa. Credinţa este marea putere creatoare şi nu are nimic de-a face cu religia. Ea este rezultatul unui legământ. Atunci când faci cu tine însuţi un legământ de a crede într-o anumită idee, fără a mai avea nici o îndoială, îţi investeşti credinţa în acea idee. Dacă nu ai nici cea mai mică îndoială în legătură cu ceea ce crezi, acea idee devine pentru tine adevărul, chiar dacă este o minciună.
Orice om îşi creează propria sa poveste, un punct de vedere personal şi unic. De ce să le impunem atunci povestea noastră altor oameni, de vreme ce aceasta nu este adevărată? Dacă înţelegi acest lucru, nu vei mai simţi nevoia să aperi valorile în care crezi. Nu contează deloc dacă ai dreptate sau dacă demonstrezi că alţii greşesc. Cert este că orice ar crede oamenii, acesta reprezintă punctul lor de vedere. Nu are nimic de-a face cu tine”.
Am căutat tot timpul să fiu apreciat, acceptat, iubit – fără să-mi dau seama că totul nu este decât o poveste. Am căutat perfecţiunea. Ceea ce mi se pare extrem de interesant este felul în care oamenii se folosesc de această scuză supremă – faptul că „nu sunt perfecţi”, pentru a-şi justifica acţiunile.
De fiecare dată când fac o greşeală şi simt nevoia să-şi apere imaginea, ei spun: „Ei bine, nu sunt decât un om. Nu sunt perfect. Numai Dumnezeu este perfect”. Aceasta a devenit inclusiv scuza mea, pentru toate greşelile pe care le-am comis de-a lungul vieţii: „Ei bine, nimeni nu este perfect”. Mare justificare…
Câte superstiţii nu mi-au intrat în cap despre mine însumi, dar şi despre celelalte lucruri! Minciunile moştenite de mii de ani continuă să ne afecteze şi astăzi maniera în care ne creăm propria poveste. Încă de copil mi s-a spus: „Numai Dumnezeu este perfect. Întreaga creaţie a lui Dumnezeu este perfectă, cu excepţia oamenilor”. Pe de altă parte, mi s-a spus că Dumnezeu a creat omul ca o încoronare a creaţiei sale. Dar cum poate fi el o asemenea încoronare dacă tot ce a creat Dumnezeu este perfect, cu excepţia omului? Totul mi se părea absurd. După ce am mai crescut, am început să meditez la această contradicţie. Era imposibil. Dacă Dumnezeu este perfect şi dă naştere unei creaţii perfecte, rezultă fie că şi noi, oamenii, suntem perfecţi, fie că nimic din creaţie nu este perfect.
Noi ne naştem în adevăr, dar pe măsură ce creştem ajungem să credem în minciuni. Aceasta este marea dramă a umanităţii, a povestitorilor. Una din cele mai mari minciuni din istoria umanităţii este aceea a imperfecţiunii personale. Această minciună a avut un efect devastator asupra vieţii mele. Deşi îi învăţ pe alţii să nu facă presupuneri, mă simt nevoit să emit presupunerea că şi alţii trăiesc la fel. Evident, povestea fiecăruia prezintă anumite diferenţe, dar tiparul este mai mult sau mai puţin acelaşi pentru toată lumea. Este aproape imposibil să scapi neafectat de acest scenariu.
Am căutati în buzunar o oglinjoară pe care o port tot timpul la mine. Am putut vedea în ea copia exactă a creaţiei, un fel de realitate virtuală alcătuită din lumină. În acel moment am înţeles că ochii mei nu sunt altceva decât două asemenea oglinzi. Lumina proiectează o realitate virtuală în interiorul creierului meu, la fel ca în cazul oglinzii. Era evident că tot ceea ce percepeam era o realitate virtuală alcătuită din imagini luminoase. Singura diferenţă dintre ochii mei şi oglinda pe care o ţineam în mână era legată de faptul că ochii mei erau conectaţi la un creier. Acest creier îmi permite să analizez, să interpretez şi să descriu realitatea virtuală pe care o percep în fiecare moment.
Viaţa creează tot ceea ce este real, iar oamenii îşi creează o realitate virtuală – o poveste despre ceea ce este real. Noi percepem imagini ale luminii, după care calificăm, interpretăm şi analizăm ceea ce percepem. Acest proces continuu de reflectare în oglinda minţii noastre este ceea ce toltecii numesc vis.
În povestea mea, tu vei fi întotdeauna un erou secundar, creat de mine însumi şi cu care interacţionez. Tu proiectezi asupra mea ceea ce doreşti să cred despre tine, iar eu modific această percepţie în funcţie de ceea ce cred eu despre tine. Abia acum sunt convins că eşti cel care cred eu că eşti. Îţi pot spune chiar că „te cunosc”, deşi în realitate nu te cunosc deloc. Tot ce cunosc este povestea pe care mi-am creat-o în legătură cu tine. Mi-a trebuit ceva timp să înţeleg că unicul lucru pe care îl cunosc este povestea mea personală, legată de mine însumi.
Dacă altcineva încearcă să vă rescrie povestea, înseamnă că nu vă respectă. Nu vă respectă, pentru că sunt de părere că nu sunteţi un bun artist, că nu vă puteţi scrie propria poveste, chiar dacă v-aţi născut cu acest destin unic. Respectul se naşte direct din iubire. El reprezintă una din cele mai înalte expresii ale iubirii.
Din păcate, nici măcar nu auzim o singură voce, ci o întreagă mitote, o mie de voci care vorbesc simultan. Şi ce ne spun aceste voci? „Uită-te la tine. Cine te crezi? Nu vei reuşi niciodată. Nu eşti suficient de deştept. De ce mi-aş mai pierde timpul? Nimeni nu mă înţelege. Ce face el/ea? Dacă nu mă mai iubeşte? Sunt atât de singur. Nimeni nu vrea să trăiască lângă mine. Nimeni nu mă place cu adevărat. Mă întreb dacă acei oameni vorbesc despre mine? Oare ce cred despre mine? Câtă nedreptate există în această lume… cum aş putea fi fericit când milioane de oameni mor de foame?”
Nu credeţi pe nimeni, dar nu vă închideţi mintea sau inima. Ascultaţi povestea celor din jur. Ştiţi foarte bine că este doar o poveste, care nu este reală decât pentru ei. Dacă îi ascultaţi, le puteţi înţelege povestea: de unde vin, cum au ajuns aici, iar comunicarea cu ei poate deveni minunată. Toţi oamenii simt nevoia să-şi relateze povestea, să proiecteze în exterior ceea ce cred, dar asta nu înseamnă neapărat că trebuie să fiţi de acord cu ceea ce spun. Nu-i credeţi, dar învăţaţi să-i ascultaţi. Chiar dacă este doar o poveste, uneori cuvintele care vin de la alţi povestitori se nasc din integritatea lor. Când se petrece acest lucru, integritatea dumneavoastră îşi va da imediat seama, şi veţi fi de acord cu ceea ce spun ei. Vocea lor se va adresa direct spiritului dumneavoastră şi veţi simţi (intuitiv) că ceea ce spun este adevărul.
Acum ştiţi că atunci când vorbesc despre dumneavoastră, oamenii vorbesc de fapt despre un erou secundar din povestea lor personală, de o imagine pe care şi-au creat-o în legătură cu dumneavoastră, care nu are nimic de-a face cu dumneavoastră, cel din realitate. Dacă îi credeţi, dacă sunteţi de acord cu ceea ce spun, povestea lor devine parte integrantă din povestea dumneavoastră. Dacă o interpretaţi la modul personal, ea vă poate modifica povestea. Dacă nu o interpretaţi la modul personal, opinia altuia nu vă poate influenţa în vreun fel, aşa că veţi avea mai multă răbdare cu ei. În acest fel, veţi putea evita foarte multe conflicte.
Aceasta este marea frumuseţe a adevărului. El nu are nevoie de spectatori care să-l aplaude. Rămâne adevărat chiar dacă nimeni nu crede în el.
Minciunile nu fac decât să ne înlănţuie. Singur adevărul ne poate elibera – de teamă, de drame şi de conflictul din viaţa noastră. Acesta mi se pare a fi adevărul absolut, şi nu l-aş putea exprima într-o frază mai simplă ca aceasta.



Don MIguel Ruiz - Vocea Interioara

vineri, 20 mai 2011

Pomul Cunoasterii


Dacã cineva ne spune o minciunã si noi o acceptãm, aceasta se înrãdãcineazã în mintea noastrã. Ea prinde puteri si începe sã creascã, la fel ca un copac care se hrãneste din sol. O minciunã cât de micã poate deveni foarte contagioasã, rãspândindu-si seminþele din om în om, pe mãsurã ce o împãrtãºim cu alþii.
Ei bine, chiar acest lucru s-a întâmplat: minciunile au pãtruns în minþile oamenilor, reproducând întregul Pom al Cunoaºterii în aceste minþi. În traducere: aproape tot ceea ce ºtim noi sunt minciuni!
Pomul Cunoasterii reprezintã un simbol foarte puternic. Legenda spune cã oricine mãnâncã din fructele sale va putea face diferenþa dintre bine ºi rãu, dintre adevãr ºi minciunã, dintre ceea ce este frumos ºi ceea ce este urât. El acumuleazã toatã aceastã cunoastere si începe sã emitã judecãþi. Ei bine, chiar acest lucru s-a întâmplat cu oamenii acelor timpuri.
Simbolismul mãrului este urmãtorul: orice concept, orice minciunã, este precum un fruct care conþine seminþe. Dacã plasãm acele seminþe într-un sol fertil, ele dau naºtere unui alt copac. Acesta va face noi fructe, cu ajutorul cãrora cunoaºterea se amplificã din ce în ce mai tare.
Câte minciuni auziþi în mintea dumneavoastrã? Cine este cel care vorbeºte întruna, care judecã, cel care emite atâtea opinii? Dacã nu sunteþi capabil de iubire, acest lucru se datoreazã faptului cã acea voce nu vã lasã sã iubiþi. Dacã nu vã bucuraþi de viaþã, acest lucru se datoreazã vocii interioare
Atunci când abia învaþã sã vorbeascã, copilul nu rosteºte altceva decât adevãrul. Încetul cu încetul, el este programat însã, implantându-i-se în minte întregul Pom al Cunoasterii, iar marele mincinos preia controlul asupra vieþii sale.
De îndatã ce Pomul Cunoasterii prinde rãdãcini în mintea noastrã, noi începem sã auzim vocea puternicã a îngerului cãzut. Aceastã voce nu se opreste niciodatã din judecãþile sale. Ea ne spune ce este bine si ce este rãu, ce este frumos si ce este urât. Asa se naste în mintea noastrã povestitorul, care devine apoi din ce în ce mai puternic, cãci noi îl hrãnim cu credinþa noastrã.

miercuri, 18 mai 2011

Cele Patru Legaminte


Există m noi şi o altă parte, care primeşte sentinţele, iar această parte este numită Victima.Victima suportă toate jignirile, sentimentele de vinovăţie şi ruşinea. Ea este acea parte integrantă din fiinţa noastră care spune: „Bietul de mine, nu sunt suficient de bun, nu sunt suficient de inteligent, nu sunt suficient de atractiv, nu sunt suficient de plin de iubire... Bietul de mine”. Marele Judecător este de acord şi spune: „Da, nu eşti suficient de bun”.
De câte ori plătim noi pentru o greşeală? Răspunsul este: de mii de ori. Omul este singurul animal de pe pământ care plăteşte de mii de ori pentru aceeaşi greşeală. Restul animalelor plătesc o dată pentru fiecare greşeală. Dar nu şi oamenii. Noi avem o memorie puternică. Facem o greşeală, ne judecăm, ne găsim vinovaţi şi ne pedepsim. Dacă ar exista o justiţie, acest lucru ar fi suficient; noi nu am mai repeta pedeapsa. Dar de fiecare dată când ne aducem aminte, noi ne judecăm pe noi înşine, ne găsim din nou vinovaţi şi ne pedepsim din nou, şi din nou, şi din nou.
Cuvântul nostru este magie pură, iar folosirea lui greşită este magie neagră.
Plantezi o sămânţă, un gând, şi acesta rodeşte. Cuvântul este ca o sămânţă, iar mintea umană este atât de fertilă! Drama este că oamenii folosesc prea des această fertilitate pentru a planta seminţele fricii.
Tot ceea ce simţi sau crezi împotriva ta este un păcat. Eşti împotriva ta atunci când te judeci sau când te critici fără motiv. Când eşti impecabil, tu eşti responsabil pentru acţiunile tale, dar nu te judeci şi nu te blamezi.
A fi impecabil în ceea ce spui înseamnă a nu folosi cuvintele împotriva ta.
A fi impecabil cu cuvântul tău înseamnă a-ţi folosi corect energia; înseamnă a-ţi folosi energia în direcţia adevărului şi a iubirii faţă de tine însuţi. Dacă faci un legământ cu tine însuţi, acela de a fi impecabil în ceea ce spui, această simplă intenţie este suficientă pentru ca adevărul să se manifeste prin tine şi să cureţe toată otrava emoţională care există în fiinţa ta.
Adevărul este cea mai importantă parte a unei fiinţe impecabile în cuvintele sale. De o parte a sabiei sunt minciunile, care creează magia neagră, iar de cealaltă parte a sabiei este adevărul, care are puterea de a rupe blestemul
magiei negre. Doar adevărul vă va elibera!
Există un vechi proverb care spune: „Suferinţei nu-i place să fie singură”, iar oamenii care suferă în iad nu vor să fie singuri.
O mică informaţie greşită şi comunicarea dintre oameni poate fi distrusă, infectând fiecare persoană care este atinsă de el, şi care devine apoi o fiinţă contagioasă inclusiv pentru ceilalţi. Imaginaţi-vă că de fiecare dată când ceilalţi vă bârfesc, ei introduc un virus de computer în mintea dumneavoastră, producând o micşorare a clarităţii dumneavoastră mentale. Apoi imaginaţi-vă că în încercarea de a vă curăţa şi de a elimina confuziile, îndepărtând o parte din otravă, dumneavoastră bârfiţi şi împrăştiaţi această otravă la cei din jur.
In starea de beatitudine tu faci dragoste tot timpul cu ceea ce percepi
Nici un om nu ar trebui să-şi justifice iubirea; ea există sau nu există. Adevărata iubire este acceptarea totală a celeilalte persoane, exact aşa cum este
aceasta, fără a urmări neapărat să o transformăm.Atunci când urmărim să-i transformăm pe ceilalţi,aceasta înseamnă că nu ne plac cu adevărat.Dacă cineva simte
că trebuie să te transforme, înseamnă că nu te iubeşte aşa cum eşti. De ce să stai atunci alături de cineva care nu este mulţumit de modul în care te manifeşti, de felul tău de a fi?
Acţiunea înseamnă să trăieşti plenar. Inactivitatea este practic o contestare a vieţii. Inactivitatea înseamnă să stai în faţa televizorului în fiecare zi, ani şi ani la rând, deoarece te temi să fii viu şi să-ţi asumi riscul de a exprima ceea ce eşti cu adevărat.
Am făcut din orice acţiune un ritual şi întotdeauna îmi consacru toate puterile acţiunilor mele.Un simplu duş este un ritual pentru mine, căci prin această acţiune îi spun corpului meu cât de mult îl iubesc. Simt şi mă bucur de apa care curge pe corpul meu. Fac tot ceea ce pot pentru a împlini necesităţile corpului meu. Răspund cu dăruire necesităţilor corpului meu, şi de aceea primesc cu bucurie tot ceea ce îmi
oferă acesta.

Respectă-ţi corpul, bucură-te de el, iubeşte-l, hrăneşte-l, curăţă-l şi vindecă-l.
Aceasta este starea noastră naturală. Dar ce anume o face să dispară? Ceea ce noi numim responsabilităţi. Judecătorul spune: „Hei, ce faci? Ai nişte responsabilităţi, ai multe lucruri de făcut, trebuie să munceşti, trebuie să mergi la şcoală, trebuie să câştigi bani pentru ca să trăieşti”. Toate aceste responsabilităţi ne trec prin minte. Faţa noastră se schimbă atunci instantaneu şi devine din nou serioasă.Dacă îi priviţi pe copii atunci când se joacă de-a adulţii,
veţi constata că şi expresia de pe feţele lor se schimbă şi devine serioasă.
Îngerul morţii ne poate învăţa cum să trăim în fiecare zi ca şi cum ar fi ultima zi a vieţii noastre, ca şi cum s-ar putea să nu mai existe un mâine. Putem
începe fiecare zi prin a ne spune: „Sunt treaz, văd soarele. Îmi voi arăta recunoştinţa faţă de soare, faţă de toţi şi de toate. Mai am încă o zi pentru a fi eu însumi”.Aceasta este modalitatea corectă de a privi viaţa,este ceea ce m-a învăţat îngerul morţii pe mine - să fiu complet deschis, să ştiu că nu există nimic de care să îţi fie frică. Mai mult, am învăţat să îi tratez pe oamenii pe care-i iubesc cu multă dragoste, deoarece aceasta s-ar putea să fie ultima zi în care să le pot spune cât de mult îi iubesc. Nu ştiu dacă te voi mai vedea, aşa câ nu vreau
să mă lupt cu tine. Dacă mă voi certa îngrozitor cu tine şi îmi voi revărsa asupra ta emoţiile otrăvite pe care le am împotriva ta, şi tu vei muri mâine?
Ingerul morţii vine la noi şi ne spune:„Vezi tu, tot ceea ce există aici este al meu; nu este al tău. Casa ta, soţia ta, copiii tăi, maşina ta, cariera ta,
banii tăi, totul este al meu şi pot să-ţi iau totul oricând doresc, dar pentru moment le poţi folosi”
Folosiţi-vă imaginaţia şi se vor petrece lucruri extraordinare. Imaginaţi-vă că aveţi capacitatea de a vedea lumea cu ochi diferiţi, oricând doriţi acest lucru.
De fiecare dată când deschideţi ochii, priviţi lumea din jurul vostru într-un mod diferit.închideţi ochii, iar apoi deschideţi-i şi priviţi în jur.Ceea ce vedeţi este dragostea care vine din copaci,dragostea care vine din cer, dragostea care vine din
lumină. Percepeţi dragostea care emană din tot ceea ce vă înconjoară. Aceasta este starea de încântare, de armonie. Percepeţi direct dragostea ce emană de pretutindeni, inclusiv cea care provine din voi şi din alte fiinţe umane. Chiar atunci când oamenii sunt supăraţi sau furioşi, în spatele acestor sentimente puteţi vedea că ei emit şi multă dragoste.



Cele Patru Legaminte -Don Miguel Ruiz
Cartea Intelepciunii Toltece